Poveste...

                        Intr.o zi nu foarte indepartata,in zilele noaste,un suflet de om umbla fericit si striga "azi iubesc si sunt fericit"pana intr.o zi cand norii grei sau adunat asupra lui si necazurile au inceput sa apara unul cate unul.

                        La un moment dat sufletul ,a cazut intr.o prapastie adanca ,in care jurul lui fiind :iubirii omorate ,suflete distruse si sentimente calcate in picioare.Un timp a ramas acolo  nepuntandu.se misca din locul ala,cautandu.si refugiul in toate lucrurile care le faceau sufletele omorate care i.au devenit prieteni pana la un moment dat cand a avut o revelatie si a spus "eu acolo sus am lasat ceva,trebuie sa ma intorc "si cu acest gand a avut puterea sa urce pana cand a reusit sa ajunga pe taramul dupa care a fost impins in prapastie cu ceva timp in urma. In fata lui se afla o padure ,lunga si intunecata pe care trebuia sa o strabata,iar sufletul a spus "ok, o voi strabate cu bine" si asa a fost dar numai ca in acel drum lung a mai gasit si a mai primit cateva lovituri,nu atat de puternice ca cea de atunci,pentru ca un lucru era cert de intors in prapastia adanca nu mai avea sa se intoarca pentru ca stia ca de ridicat de acolo a doua oara era practic imposibil,deci singura solutie era sa isi continue drumul pana cand isi va gasi ceea ce lasase si trebuia recuperat.

                      Chiar daca drumul prin padurea intunecata a fost greu si anevoios ,sufletul a gasit ceea ce pierduse iar astazi e din nou fericit si isi doreste un sigur lucru sa nu mai ajunga acolo jos in prapastie pentru ca a te ridica de acolo e foarte greu iar a doua oara nu mai poti din nefericire, pentru sufletele ramase acolo.